Why two ?

Drumul

Pe un drum merg el şi ea.

Nu se grăbesc, se ţin de mînă, vorbesc şi rîd;

norii îi mîngîie cu răcoroase

aripi, legănate de vînt.

Se opresc, nimeni nu-i vede,

doar soarele şi norii;

se îmbrăţişează, se sărută

acolo, sub soarele orbitor,

şi pornesc mai departe

cu norii, cu umbrele...

Ajung la rîul cu ape iuţi, ameţitoare,

cu valuri care aleargă nebune

şi pe puntea înaltă, la mijlocul ei, se opresc,

se îmbrăţişează, se sărută deasupra adîncului

deasupra şuvoaielor înspumate,

şi apoi trec, ţinînîndu-se de mînă,

pe malul celălalt, de unde începe

muntele.

Urcă amîndoi pe cărare,

printre stînci, printre povîrnişuri,

nu se grăbesc, soarele e la amiază

şi pînă la vîrf mai e timp

de o îmbrăţişare, de un sărut

la mijlocul urcuşului...

Iată-i pe culme!

sub ei sunt dealurile, cîmpiile, fluviile, arborii,

pînă şi marea se poate zări în depărtări;

păsări mari îi înconjoară, tot cerul şi norii,

cînd el o strînge în braţe,

cînd ea îl sărută cu ochii închişi

de atîta lumină.

Soarele trece peste munte...

Tot amîndoi coboară, cu umbrele înserării,

nu se grăbesc, mai spun cîte-o vorbă,

e atîta pace în frunze, în pietre,în licărul stelelor,

în inimile lor bătînd laolaltă...

Şi jos în colibă,

ea adoarme cu capul pe braţul lui ,

ca pasărea într-un cuib

după un drum,

după un zbor

atît de lung...

din vol "Ingerul prizonier" (mb)

ceva roz, ceva rosu si albastru

O să vină...

Fată dragă,

spală-ţi părul în spuma izvorului,

dă-ţi cu pomada de trandafir, de iasomie,

în tăcere, alene,

cu rouă pe gene,

pune-ţi busuiocul la tîmplă,

pune-ţi cercei şi inele,

cămaşă albă, de noapte, de stele,

o să vină zburătorul

să te mîngîie, să te ciupească,

în somn să te-alinte

să-ţi şoptească la ureche

cele trei cuvinte

de care nimeni ,dar nimeni,

nu te păzeşte:

iubeşte,

iubeşte,

iubeşte!...

din vol Cîntece pentru tot veninul (mb)

Rugă

Nu înţeleg

Mă uit în jur şi nu înţeleg-

de unde atîţia bătrîni rătăcind în vîrtejuri de umbre,

atîţia copii alungaţi în infernale subterane, în abisul uitării,

cu rozătoarele împărţind întunericul, singurătatea , tăcerea ,

atîţia cîini ce traversează străzile în grabă, în zigzaguri halucinante,

de unde vin, unde se duc, ce caută, ce aşteaptă, ce vor,

de unde atîţia rinoceri de fier ce bat trotuarele, aleile,

de unde, de unde atîtea ferăstraie ce spintecă plopii, arţarii,castanii,

blînzii castani care n-au rănit pe nimeni, sălciile fecioare,

trupuri de tei , braţele salcîmilor sfîrtecate, ciuntite, schiloade,

aruncate în puhoiul unui timp orb şi surd,

atîtea mîini care înjunghie, scurmă, taie şi ard, rup şi aruncă,

de unde atîtea pumnale înfipte în arbori, în păsări, în pîine,

atîtea guri care ţipă sau latră, atîtea buze care scuipă, care şuieră,

atăta iarbă strivită, atîtea petale smulse, călcate-n picioare

pe străzi, în cimitire, pe poduri, sub copitele rinocerilor ...

De unde, de unde, de unde,

mă uit în pămînt, în apă, în aer,

şi nu înţeleg!

le soare, la nori, la calea lactee,

şi nu înţeleg,

şi nu înţeleg!...

De unde, Doamne,atîţia colţi care muşcă

din cămaşa luminii , pradă nopţii lăsînd-o,

ca un trup după moarte...

din vol Cîntece pentru tot veninul (mb)

fara nori

bujori la fereastra

Macii Domnului

rozaliu de tangara

Tangara- Calul lui Baba Novac

Tangara

Tangara este un sat pierdut printre dealurile Giurgiului, pe malul Câlniştei, nu departe de Călugăreni. Numele este turcesc – Tangâru, vine de la TANGARA, un instrument de muzică populară turcească, asemănător cu ţambalul.

Eu îi spun Tangara, sună mai frumos, parcă ar fi numele unei fete care dansează în jurul unui foc.

Aici avem o colibă cu prispă, pe un deal plin de vii şi de nuci. Se spune că pe dealurile acestea au mers călare cîndva Mihai Viteazul şi Baba Novac .

E un sat tare sărac, cu multe case din chirpici, cu drumuri prăfuite, pe care, de primăvara pînă toamna, vezi mereu copii şi bătrîni mergînd desculţi. O bătrînă pe care am văzut-o într-o toamnă,

mergînd aşa prin noroi, mi-a spus că simte mai bine pămîntul cu tălpile goale, că numai de gheaţă şi de zăpadă se teme.

Cimitirul e pe un deal, în bătaia vîntului. Sîmbăta dimineaţa , înainte de răsăritul soarelui e plin de femei care bocesc morţii. Poţi auzi un cor impresionant, aproape antic, acompaniat de cîntecele cocoşilor care anunţă răsăritul.

Nu există medic, nici farmacie. Cînd se îmbolnăveşte cineva, fie se tratează cu descîntece băbeşti, fie moare. Aproape în fiecare săptămînă se aude clopotul de înmormîntare la bisericuţa din sat. Moartea nu vine numai la capătul vieţii, e prezentă tot timpul.In multe case, în camera cea mai bună , poţi vedea cîte un sicriu, cu cruce cu tot, pregătit din vreme pentru ceasul din urmă.

În nucii din vii cîntă fie privighetorile, fie mierlele sau cucii. Iar graurii dau bieţilor tangarezi cea mai mare bătaie de cap. Stoluri imense se năpustesc asupra viilor şi dacă nu ai pus sperietori de nădejde rămîi cu butoiul gol şi cu inima zdrobită. In fiecare toamnă se dă un adevărat război, mai ceva ca pe vremea turcilor, cu aceşti duşmani înaripaţi, care, dacă n-ar fi atît de hrăpăreţi, ar fi nişte păsări simpatice.

Nopţile de vară sunt mirifice: mii de greieri te asurzesc cu cîntecul lor ce umple parcă pîmîntul şi cerul imens, plin de stele. Greierii sunt peste tot, în iarbă dar şi în case, poţi adormi lîngă un greiere care îţi cîntă la ureche , aproape de pernă.

Vecinul meu e Sandu, potcovarul. Se scoală în fiecare noapte la ora 3 şi începe să bată nicovala în fierărie, pregătind potcoavele pentru ziua ce vine. Dimineaţa vezi la poarta lui cai mari, negri sau albi, arămii sau suri, aduşi la potcovit. Se ştie că noaptea nevăstuicile împletesc coamele cailor, dînd de furcă ţăranilor care cu greu mai descurcă ceea ce au legat pe întuneric harnicile şi incredibilele tesătoare.

Găinile, cocoşii , curcile, bibilicile nu au adăpost făcut de mîna omului. Seara se adună de pe drumuri, de prin grădini şi se urcă fie într-un măr de prin curte , fie într-un salcîm de lângă casă. Acolo stau, pe cîte o creangă, singure, sau unele lîngă altele, fie că noaptea plouă, fie că ninge.Iarna par, printre crengile albe, nişte bulgări mari de zăpadă, cu ciocuri roşii, aburinde. De mai multe ori pe noapte copacii din sat cîntă! Cocoşeşte....

Vara satul miroase a caise , a pepeni şi a fîn cosit, iar toamna vîntul răspîndeşte de prin vii parfumul strugurilor copţi . Din struguri iese un vin sălbatic, roşu ca sîngele întunecat, un vin curat, absolut ecologic, căci nimeni nu stropeşte viile, numai ploile le răcoresc ciorchinii, noaptea, la lumina fulgerelor, iar ziua soarele le coace , le dă putere şi dulceaţă prin suflarea vîntului.

Dacă vii la Tangara, la numai 40 de km de Bucureşti, ai impresia că ai picat în alt secol, într-o lume pe care o credeai dispărută. Ce Europa?! Ce milleniul trei?! Nimeni nu vrea să facă nimic pentru acest loc şi pentru oamenii de aici. Nimeni, nimic. Şi nici nu se va schimba ceva în curînd.

Cei mari, prefecţi, primari, parlamentari, (rima este involuntară, mari poate rima cu orice: tîlhari, găinari,văcari,etc) au alte griji: ce culoare să aibă marmura de la parterul vilei, cît de mare să fie jacuzzi-ul, cum să schimbe jeep-ul vechi de un an cu altul nou şi argintiu, cum să le crească teşchereaua la băncile din Honolulu.

Aşa că o să aud mereu clopotul de la biserică sunînd a moarte, caii nechezînd în nopţile cu lună, cocoşii cîntînd prin corcoduşi, sub stele, şi o să văd iezii jucîndu-se, ca într-o poezie de Blaga, printre mormintele din cimitirul de pe deal...

E o lume pierdută, anonimă , uneori veselă, alteori tristă, de care mă leagă ceva , greu de spus ce. Poate greierul rătăcit prin cotloanele colibei, poate macii, miile de maci, care mîngîie cu petalele lor roşii spicele ţepoase ale lanurilor de grîu, poate bătrîna care se duce în zori la cimitir ţinînd în mînă o oală de lut în care arde un bob de tămîie pentru sufletul morţilor...

Ritual

M-aş întoarce în ţara nimănui,

să-mi mătur coliba, să hrănesc vrăbiile,

cu milă mantaua s-o atîrn într-un cui

şi la grindă ocheanul şi săbiile

ştiu că aici au pierit toţi lăstunii,

săgeţile lor nu mai străpung lumina...

poate că soarele nostru se întunecă,

poate că a mea este vina...

îmi rămîn corcoduşii învingători

şi fîntîna în care agale îşi scutură

frunzele reci cînd noaptea mai sorb

stelele din ciutură.

pînă la iarnă mă voi mulţumi cu puţinul,

din orice fir de iarbă voi trage foloasele,

gustînd sarea , pîinea şi vinul,

să se bucure rădăcinile, oasele...

din vol Cîntece pentru tot veninul (mb)

Tangara/Curtea lui Grigore

Vom trăi şi vom vedea

Podoaba

Poate că suntem un neam blestemat,

să ne ardă soarele, să ne măture apele,

poate că asta ne este podoaba,

să ne conducă boii şi caprele.

Ne batem în piept cu pumnul de ceară,

şuierăm printre dinţi a pagubă-n toate;

şi ce legănare! un pas înainte,

şi doi înapoi, cu ochii la spate.

Am putea uneori să fim împreună,

să-mpingem căruţa nătîngă şi grea,

dar braţele moi ne atîrnă la brîu

cînd unul e „hăis” şi altul e „cea”.

Un cîntec nu ştim, să ne pună pe jar,

de lemn e timpanul în biata ureche,

şi bem din pahare doar zaţul amar

Şi visele noastre-s lovite de streche.

O turmă năucă pe-un plai despuiat,

aşa am ajuns, să ne măture apele,

poate că asta ne este podoaba,

să ne conducă boii şi caprele!...

din vol Cîntece pentru tot veninul (mb)

vrăbiuţe