Tangara este un sat pierdut printre dealurile Giurgiului, pe malul Câlniştei, nu departe de Călugăreni. Numele este turcesc – Tangâru, vine de la TANGARA, un instrument de muzică populară turcească, asemănător cu ţambalul.
Eu îi spun Tangara, sună mai frumos, parcă ar fi numele unei fete care dansează în jurul unui foc.
Aici avem o colibă cu prispă, pe un deal plin de vii şi de nuci. Se spune că pe dealurile acestea au mers călare cîndva Mihai Viteazul şi Baba Novac .
E un sat tare sărac, cu multe case din chirpici, cu drumuri prăfuite, pe care, de primăvara pînă toamna, vezi mereu copii şi bătrîni mergînd desculţi. O bătrînă pe care am văzut-o într-o toamnă,
mergînd aşa prin noroi, mi-a spus că simte mai bine pămîntul cu tălpile goale, că numai de gheaţă şi de zăpadă se teme. Cimitirul e pe un deal, în bătaia vîntului. Sîmbăta dimineaţa , înainte de răsăritul soarelui e plin de femei care bocesc morţii. Poţi auzi un cor impresionant, aproape antic, acompaniat de cîntecele cocoşilor care anunţă răsăritul.
Nu există medic, nici farmacie. Cînd se îmbolnăveşte cineva, fie se tratează cu descîntece băbeşti, fie moare. Aproape în fiecare săptămînă se aude clopotul de înmormîntare la bisericuţa din sat. Moartea nu vine numai la capătul vieţii, e prezentă tot timpul.In multe case, în camera cea mai bună , poţi vedea cîte un sicriu, cu cruce cu tot, pregătit din vreme pentru ceasul din urmă.
În nucii din vii cîntă fie privighetorile, fie mierlele sau cucii. Iar graurii dau bieţilor tangarezi cea mai mare bătaie de cap. Stoluri imense se năpustesc asupra viilor şi dacă nu ai pus sperietori de nădejde rămîi cu butoiul gol şi cu inima zdrobită. In fiecare toamnă se dă un adevărat război, mai ceva ca pe vremea turcilor, cu aceşti duşmani înaripaţi, care, dacă n-ar fi atît de hrăpăreţi, ar fi nişte păsări simpatice.
Nopţile de vară sunt mirifice: mii de greieri te asurzesc cu cîntecul lor ce umple parcă pîmîntul şi cerul imens, plin de stele. Greierii sunt peste tot, în iarbă dar şi în case, poţi adormi lîngă un greiere care îţi cîntă la ureche , aproape de pernă.
Vecinul meu e Sandu, potcovarul. Se scoală în fiecare noapte la ora 3 şi începe să bată nicovala în fierărie, pregătind potcoavele pentru ziua ce vine. Dimineaţa vezi la poarta lui cai mari, negri sau albi, arămii sau suri, aduşi la potcovit. Se ştie că noaptea nevăstuicile împletesc coamele cailor, dînd de furcă ţăranilor care cu greu mai descurcă ceea ce au legat pe întuneric harnicile şi incredibilele tesătoare.
Găinile, cocoşii , curcile, bibilicile nu au adăpost făcut de mîna omului. Seara se adună de pe drumuri, de prin grădini şi se urcă fie într-un măr de prin curte , fie într-un salcîm de lângă casă. Acolo stau, pe cîte o creangă, singure, sau unele lîngă altele, fie că noaptea plouă, fie că ninge.Iarna par, printre crengile albe, nişte bulgări mari de zăpadă, cu ciocuri roşii, aburinde. De mai multe ori pe noapte copacii din sat cîntă! Cocoşeşte....
Vara satul miroase a caise , a pepeni şi a fîn cosit, iar toamna vîntul răspîndeşte de prin vii parfumul strugurilor copţi . Din struguri iese un vin sălbatic, roşu ca sîngele întunecat, un vin curat, absolut ecologic, căci nimeni nu stropeşte viile, numai ploile le răcoresc ciorchinii, noaptea, la lumina fulgerelor, iar ziua soarele le coace , le dă putere şi dulceaţă prin suflarea vîntului.
Dacă vii la Tangara, la numai 40 de km de Bucureşti, ai impresia că ai picat în alt secol, într-o lume pe care o credeai dispărută. Ce Europa?! Ce milleniul trei?! Nimeni nu vrea să facă nimic pentru acest loc şi pentru oamenii de aici. Nimeni, nimic. Şi nici nu se va schimba ceva în curînd.
Cei mari, prefecţi, primari, parlamentari, (rima este involuntară, mari poate rima cu orice: tîlhari, găinari,văcari,etc) au alte griji: ce culoare să aibă marmura de la parterul vilei, cît de mare să fie jacuzzi-ul, cum să schimbe jeep-ul vechi de un an cu altul nou şi argintiu, cum să le crească teşchereaua la băncile din Honolulu. Aşa că o să aud mereu clopotul de la biserică sunînd a moarte, caii nechezînd în nopţile cu lună, cocoşii cîntînd prin corcoduşi, sub stele, şi o să văd iezii jucîndu-se, ca într-o poezie de Blaga, printre mormintele din cimitirul de pe deal...
E o lume pierdută, anonimă , uneori veselă, alteori tristă, de care mă leagă ceva , greu de spus ce. Poate greierul rătăcit prin cotloanele colibei, poate macii, miile de maci, care mîngîie cu petalele lor roşii spicele ţepoase ale lanurilor de grîu, poate bătrîna care se duce în zori la cimitir ţinînd în mînă o oală de lut în care arde un bob de tămîie pentru sufletul morţilor...
